Nicuşor Bobircă este un dscf9952tânăr care îşi petrece anii tinereţii într-un scaun cu rotile. Prima parte a copilăriei şi-a consumat-o însă pe propriile picioare, jucând fotbal şi bucurându-se de plăcerile vârstei. Ca un făcut, odată cu primii ani de şcoală organismul său a încetat să-l mai ajute, lăsându-l departe de terenul de joacă şi de alergatul după minge.

Doctorii au dat un groaznic diagnostic: atrofierea muşchilor şi au decis să-l împacheteze pe Nicuşor în ghips, de la brâu în jos.

Până să urmeze aceste operaţii, Nicuşor încă mergea pe vârfuri, încercând din răsputeri să-şi folosească picioarele. Imobilizarea totală i-a secătuit şi ultimele puteri. Nu a mai putut să-şi folosească muşchii picioarelor şi totul părea a nu avea nicio ieşire.

A acceptat cu greu un cărucior neputând să se obişnuiască cu ideea de a fi ajutat, susţinut şi cărat de alţii. Încetul cu încetul, pofta de viaţă a învins şi i-a îngenuncheat şi pe cei mai pesimişti: prietenii şi părinţii!

Părinţii au sacrificat totul pentru fiul lor

De la început m-au frapat naturaleţea şi deschiderea cu care Georgeta Bobircă, mama lui Nicuşor, mi-a vorbit despre infirmitatea fiului lor, despre copilăria şi despre planurile lui de viitor: „Mă sperie cu entuziasmul său! De câte ori sunt descurajată de probleme şi de starea lui, mă cerartă şi îmi cere să am încredere, că totul va fi bine! Chiar şi la şcoală, când a terminat clasa a VIII-a, am fost reticentă, neştiind dacă e bine să-l înscriu la liceu cunoscând mentalitatea oamenilor. Am vrut să-l feresc pe Nicuşor de răutăţi, de jigniri, dar tot el, cu mult curaj şi dorinţă, m-a rugat să am încredere în el şi să-l înscriu la Grupul Şcolar „Ion Barbu”, aflat aproape de casă. Aici ar fi învăţat cu mulţi colegi de şcoală generală şi mai ales cu Ştefan, prietenul său dintotdeauna.

Ştefan este pentru mine ca un fiu, îi port o recunoştinţă maximă pentru că de la sine putere, a stat lângă Nicuşor de când erau mici şi nu l-a părăsit niciodată. Merg împreună pretutindeni şi ţin mult unul la celălalt.”

Georgeta Bobircă are un venit modest lucrând la un supermarket din municipiu. Soţul este la rândul său operat la coloană şi totodată bolnav de diabet aflându-se în concediu medical de circa un an.

Cu toate acestea an de an Nicuşor a fost trimis la munte, la nişte prieteni de familie şi o dată chiar şi la mare, soarele nefiind cel mai bun remediu pentru el.

„În urmă cu un an am fost cu Nicuşor în Grecia”, mărturiseşte doamna Bobircă. „Am făcut o săptămâna cu autocarul şi am dormit doar 3 nopţi la hotel. Vă daţi seama ce înseamnă pentru un copil aflat în cărucior, o săptămână cu autocarul? Cu toate astea, Nicuşor a fost fericit de această excursie. Am fost la Mânăstirea „Sf. Ioan Făcătorul de Minuni” unde am atins moaştele. S-au plimbat mitropoliţii prin toată mânăstirea. L-au îndrăgit cu toţii! Am vrut să mergem în această excursie pentru a ne ruga, deoarece doar credinţa ne-a mai rămas. Medicii ne-au îndrumat să facem un implant de proteine în China, dar operaţia costă în jur de 100.000 de euro şi nici nu garantează vindecarea totală. Cred totuşi că Dumnezeu l-a ajutat oarecum pe Nicuşor, deoarece copiii care au fost diagnosticaţi ca el nu au rezistat decât câţiva ani, stingându-se prematur. Mergem acum an de an în staţiunea din Covasna, unde Nicuşor face tratament alături de oameni maturi aflaţi în aceaşi situaţie.” Georgeta Bobircă vorbit totuşi cu conducerea liceului, rugând să fie repartizat la o clasă aflată la parter şi evident în aceeaşi clasă cu prietenul său nedespărţit, Ştefan. A găsit înţelegere. Ba şi mai mult, în două zile au fost construite şi două rampe la intrarea în liceu pentru a-i facilita deplasarea lui Nicuşor în cărucior.

Din primele zile de liceu Nicuşor o încuraja pe mama sa zicându-i: „Ce crezi că mă tem eu de liceu, de colegii cârcotaşi sau de alte greutăţi? Nu! Ştii doar că-l am pe Ştefan!”

„Am dat planurile peste cap şi doctorilor” – mai spunea Nicuşor încurajându-se – „care mi-au „prezis” o altă soartă.”

Optimismul lui Nicuşor şi puterea sa de a trece peste greutăţi au făcut-o pe doamna Bobircă să dea o conotaţie specială sentimentului de fericire, deşi „căderea” sa bruscă în scaunul cu rotile ar fi trebuit s-o facă neîncrezătoare în viitor şi în destin.

Dar tocmai faptul că Nicuşor este un copil, care învaţă bine care are pasiunile sale, înconjurat de prieteni foarte buni, cu care se plimbă zilnic şi comunică pe Net, o determină pe Georgeta Bobircă să creadă că drumul lui în viaţă este bine stabilit şi că nimeni nu-l abate de la el. Nici o greutate întâmpinată…

Când a vrut să renunţe la serviciu pentru a fi cu Nicuşor toată ziua, doamna Bobircă s-a lovit tot de încăpăţânarea băiatului care i-a prezentat drept replică dezarmantă faptul că are atât de mulţi prieteni cu care să-şi petreacă timpul încât nu-i ajunge ziua.

Deşi Nicuşor s-a maturizat repede, este un copil normal, care gândeşte normal, îi place fotbalul şi nu ezită să comunice cu fetele pe Messenger.

Faptul că nu poate merge nu-l împiedică să vină zilnic la şcoală, uneori să insiste, deşi afară e ger sau zăpadă, profesorii apreciind entuziasmul său pentru învăţătură, dându-l permanent exemplu colegilor mai delăsători.

Nicuşor este mândria şi prietenul colegilor săi. El este dus adeseori pe braţe de ei. Nimeni nu face diferenţa dintre el şi ceilalţi. Nicuşor este de-al lor şi asta chiar îi face să se simtă bucuroşi că pot fi prieteni cu el.

Ştim cu toţii în ce stadiu se află învăţământul şi cum privesc unii copii şcoala. Deşi au privilegiul de a fi protejaţi de bunăstarea părinţilor bucurându-se de sănătate deplină, ei renunţă uşor la statutul de elevi, bântuind străzile, parcurile şi barurile din oraş.

Imaginea lui Nicuşor în cărucior, împins cu greu de prietenul Ştefan, prin ploaie, prin vânt, prin zăpadă pentru a nu lipsi de la ore, ar trebui să fie tabloul de referinţă pentru o generaţie care s-a predat mult prea uşor în faţa tentaţiilor uşoare, a delăsării şi, de ce nu, nesimţirii.

Cineva important spunea că „Nu contează de câte ori poţi păcăli soarta pentru a-ţi fi mai bine, ci, este mult mai important să rezişti cât mai mult loviturilor primite.”

Nicuşor a fost numărat de soartă în prea multe runde, dar s-a ridicat de fiecare dată la timp, trăgându-i după el pe părinţii, pe prietenii, pe profesori şi pe toţi cunoscuţii. Puţini au puterea lui şi mai puţini au maturitatea sa în gândire. E suficient să-l priviţi ca să îţi dai seama că, de fapt el este un ajutor pentru ceilalţi şi nu invers! De unde şi cum reuşeşte să găsească atâta forţă, este un mister! Îi mulţumim lui Nicuşor pentru lecţia de viaţă, pe care ne-o dă zi de zi pentru încrederea pe care o răspândeşte în jur, pentru exemplul de maturitate pe care-l dă colegilor săi. Îi mulţumim că există, cerându-i lui Dumnezeu să-l ţină până la adânci bătrâneţi la fel de optimist şi de iubitor de viaţă

Ion Ion

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here