IMG_0001Amintirile despre Piaţa Centrală, din episodul trecut , l-au îndârjit şi mai tare pe nea Bebe (Ghe. Petre) Călinescu , motiv pentru care ne-am hotărât să continuăm plimbarea  începută săptămâna trecută pe străduţele municipiului, încercând să aflăm de data aceasta cam cum se desfăşura tot acest ritual, să-i spunem, al desfacerii produselor în pieţele municipiului. Evident că înainte  şi imediat după 1930 aşa zisele pieţe ale oraşului erau cu adevărat ambulante, într-un orăşel în care mai toţi cetăţenii se cunoşteau între ei, cum ne spunea nea Bebe, respectându-se şi ajutându-se de fiecare dată când li se ivea ocazia. Iată de ce giurgiuvenii acelor ani apelau foarte des la  exerciţiul prieteniei. În rândurile de mai jos nea Bebe ne povesteşte cum ”făcea” giurgiuveanul anilor ’30, piaţa, şi care era relaţia dintre comerciant şi cumpărător…

Piaţa de pe maidanul din strada ”Gândului”

Între strada Gândului, astăzi Mihai Eminescu şi strada Negru Vodă pe atunci,  astăzi nu ştiu cum s-o mai fi chemând că drumurile astea dintre cartiere au tot fost schimbate de-a lungul celor aproape 100 de ani de istorie urbană, se afla un maidan . Un loc mare,  la doar o aruncătură de băţ de Biserica Sf. Gheorghe. Astăzi pe locul acela se află un bloc cu un singur etaj construit de comunişti pentru personalul ofiţeresc , ca locuinţe de serviciu. Aici, pe acest maidan, veneau încă din zori, zi de zi, bivolarii din cartier, oameni ce locuiau în zonă şi care fiecare cultiva câte ceva în grădina din fundul curţii, crescând tot acolo şi câteva păsări , un viţel, un porc sau o vacă de lapte. Toţi ăştia ieşeau dimineaţa şi îşi aşezau pe nişte tarabe improvizate, nepăzite de nimeni, fie vară , fie iarnă,  tot ce le prisosea. De precizat că tarabele alea au rezistat multă vreme, fără a fi furate , cum se întâmplă des pe la noi, astăzi.  Mărfurile erau aşezate  pe câte o bucăţică de cergă, rece, pe câte un ţol sau pur şi simplu pe câte o pagină de ziar. Nu lipseau  ouăle, turtele de unt pe frunze de dud, lapte dulce sau acru, şi cobiliţele cu brânză şi iaurt alături de păsări de toate felurile. Chiar în mijlocul pieţei se aflau două măcelării. Una a lui Constantin Busuioc (nea Costică) şi alta a lui Ilie Badârcea. Când unul dintre ei tăia un viţel cei doi trimeteau vestea în târg  la cei cunoscuţi, prin intermediul copiilor ce se jucau în praful străzii. Pentru o bomboană, un zahăr kandel sau o acadea fugeau ţâncii rupând pământul, anunţându-i pe muşterii că nea Costică are marfă proaspătă la prăvălie. După ce fiecare spunea cam ce îşi doreşte, informaţia se întorcea rapid la măcelar care se şi apuca de treabă. Pe mine mă trimetea mama cu un sipet , un coş rotund lucrat din nuiele de răchită, în care aşeza de fiecare dată un ştergar de borangic . Când ajungeam la prăvălie măcelarul mă întreba mai întâi câţi suntem la masă, dacă avem invitaţi  şi  ce vrea mama să gătească . Eu eram instruit de acasă aşa că omul îmi porţiona totul pentru fiecare fel de mâncare după care mă întreba: – Bă ţâncule da tactu-mare n-a pus nimic în coşul ăsta ceva şi pentru mine? Evident că era vorba despre vinul bun pe care-l făcea bunicul şi pe care mulţi din zonă îl apreciau. Ca să fiu sincer  nu vă pot spune nici astăzi cât costa atunci un kilogram de carne căci niciodată mama nu mi-a dat bani când mergeam să iau carne. Din   câte am înţeles mai târziu, multe dintre cumpărături se făceau în sistem de troc. Eu îţi dau ouă, tu îmi dai brânză, eu carne, tu vin… şi uite aşa toată lumea era mulţumită!

Cum şi de ce se bea adălmaşul

Interesantă  era şi relaţia care se stabilea între negustor şi cumpărător. Când cineva venea să cumpere un berbec sau o oaie, adus de cineva, la finele tranzacţiei toţi trei beau adălmaşul. Asta era cinstea pe care o făcea negustorul celor doi: unuia pentru că a cumpărat şi celuilalt pentru că i-a adus muşteriul la poartă. Acest obicei s-a păstrat multă vreme şi încă se mai păstrează şi astăzi în anumite zone ale ţării. Nu însă şi la noi! Adălmaşul se prelungea câteodată şi pe la câteva cârciumi din oraş unde băutura se completa şi cu câţiva tradiţionali  mititei… adevăraţi, după reţete care se respectau atunci cu sfinţenie. Câţi dintre cei ce pregătesc astăzi pastă de mici o mai păstrează la maturat, la rece, pe pat de gheaţă, aşa cum se făcea pe timpul ăla? Astăzi se bagă carnea şi usturoiul câteodată cu tot cu funie şi ce iese se amestecă cu restul mirodeniilor, se adaugă puţin bicarbonate, condimente şi gata cu ei,  zdup!, pe grătar…

Cum se păstra carnea şi când a apărut şpaga

Puţini ştiu cum păstra lumea carnea, la răcitoare, căci pe atunci nu existau frigidere. Într-un fel de dulap căptuşit cu tablă galvanizată se introduceau nişte cutii, la rândul lor prevăzute cu tablă, între care se aşezau straturi de gheaţă. Apa topită se scurgea într-un jgheab şi ulterior era îndepărtată. În acest mod gospodarii puteau ţine carnea proaspătă pentru mai multe zile. Atunci însă exista şi o fabrică  de gheaţă  cam pe unde sunt căminele – blocuri de lângă stadionul ”Marin Anastasovici”. Pe vremea aceea animalele se tăiau în gospodăria crescătorului fără certificate de sănătate căci aproape tot cartierul cunoştea condiţiile de igienă în care era crescut animalul sacrificat. Nu exista niciodată suspiciunea de  îmbolnăvire…De aia nici prea multe instituţii de stat pentru protejarea cetăţeanului nu erau. Odată cu apariţia şi înmulţirea lor a apărut însă şi şpaga, pe care bunicii noştri n-o descoperiseră căci pe atunci totul era la vedere, proaspăt şi de calitate. Nimeni nu încerca să păcălească pe nimeni…

La bună vedere pe săptămâna viitoare când am să vă pregătesc o altă surpriză şi cred că tot din lumea negustorilor de carne…!

A fasonat, tranşat şi împachetat, Florian TINCU

 

1 COMENTARIU

  1. Adălmaș sau aldămaș? Din DEX online aflăm că ambele forme sunt acceptate,dar cea de-a doua,aldămaș,aldămașuri,este mai aproape de originalul din magh. aldomas-cinstire,de la verbul aldani-a binecuvânta.Asa am pomenit și eu acest cuvânt,iar un frate mai mare mi-a spus că un loc cunoscut pentru a bea aldămașul era un restaurant aflat la Rondul Căprioara,pe latura unde este colțul cu fosta str.Eroilor.(În anii ’50-’60 locul respectiv era o alimentară cu numele”Redresarea”).Într-o zi pe săptămână se adunau la rond lăutari vestiți care se tocmeau cu cei care urmau să facă nunți,botezuri,cumetrii și alte petreceri,iar după încheierea înțelegerii intrau la „una mică” la cârciumă.Acest obicei al breslei lăutarilor l-am pomenit și în București,în Parcul Cișmigiu,în dreptul Restaurantului”Monte Carlo „,prin anii ’80. Mulțumesc,domnu’ Bebe,de dimineață,până să iasă soarele mi s-a părut că mă junghie un genunchi (rană veche,din Valea lui Gheorghiță),dar după ce am citit rândurile dv.parcă mi-a trecut durerea!

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.