trio tineretePerioada anilor 1951-1954 a marcat la Giurgiu o efervescență în ceea ce privește evenimentele culturale. Era momentul în care conducerea de partid și de stat trebuia, ideologii noii puteri de la București trebuiau  să dovedească ce talente zac în țara marelui prieten de la Răsărit. Așa că mai marii diriguitori ai culturii din Raionul Giurgiu au  trecut la treabă urmând să demonstreze ce popor înzestrat artistic este poporul român. Și iată-l pe nea Bebe Călinescu  povestind  despre momentul în care s-a dat startul în ”marea întrecere”  a culturalizării forțate a României .

”Faceți brigăzi, tovarăși!”

Comenduirea raională a dat ordin ca toate intreprinderile de stat cooperatiste, școli, licee și alte instituții administrative să-și formeze echipe de brigăzi artistice care să-i înfiereze ”cu mânie proletară” pe exploatatorii burghezi și pe reacționarii imperialiști, dușmani ai poporului român. Imediat s-a trecut la treabă. Dar, vorba românului : Unde dai și unde crapă!

Eram elev în clasa a X-a a liceului de băieți din Giurgiu, la scurtă vreme  după reforma din 1948,  când liceul nu se mai numea ”Ion Maiorescu” pentru că suna burghez!?  Pe câțiva dintre elevii liceului  ne-a chemat la cancelarie însuși  directorul  Gheorghe Mădularu și ne-a spus: ”Știu că vouă vă place să petreceți mai multă vreme pe la sala de lectură a orașului …mai știu  că iubiți teatrul, așa că începând de astăzi să vă preezentați la toate solicitările din partea Casei de Cultură și  să formați o brigadă artistică. Ca să puteți să aveți timp nu veți mai fi chemați de școală la  nicio activitate patriotică . Pe atunci se punea foarte mare accent peacest concept, de voluntariat impus. Zi și făcut.  La Casa de Cultură am făcut cunoștință cu regizorul Marin Popescu, fost actor în trupa reputatei ”Sturza Bulandra”, în teatrul Național din București. Cu multă răbdare și tact, regizorul a ales mai întâi vreo 30-35 de tineri elevi și eleve de la liceele din municipiu. După ce a  împărțit rolurile, observând forța și talentul fiecăruia dintre noi,  regizorul a fost convins că putea să treacă la partea a doua:  realizarea unei trupe artistice cu care să pună în scenă spectacole. S-a sfătuit cu bunul său prieten, av. Matei Anastasiu, cu care a decis că datorită materialului uman pe care îl avea  la dispoziție cel mai nimerit ar fi să realizeze un spectacol de revistă. Cei doi prieteni, nu erau niște amatori.  În anii tinereții, în afara Facultății de Drept mai absolviseră și Academia Regală de Teatru , unul la secția de actorie , iar celălalt la secția de regie.

dans spaniolTinerețe în proporție de 90%

Acest spectacol,  credeau cei doi , ar fi fost benefic pentru Giurgiu căci tocmai  se hotârâse la nivel de Regiune ca în oraș să se construiască un teatru de estradă. Ulterior am constatat că nu fusese decât  praf în ochi , aruncat giurgiuvenilor.  Cu banii ce trebuiau alocați teatrului giurgiuvean , la puțin timp s-a construit teatrul Stanislovski, din Capitală. Lesne de înțeles care au fost rațiunile,  după numele teatrului. Trăiasă prietenia poporului român cu cel sovietic!  Planurile celor doi artiști și conducători artistici au fost pe loc  admise de conducerea de partid raională și spectacolul a avut loc. Toți componenții spectacolului, ce s-a jucat sub numele de ”Tinerețe”, erau giurgiuveni get-beget, începând cu actori și terminând cu figuranții. De ce s-a numita șa?  Pentru că 90 % dintre cei ce evoluau în spectacol nu aveau mai mult de 24-25 de ani.  Spectacolele s-au ținut la Ateneul ctitorit de avocatul Nicolaae Bălănescu, în sala ce fusese construită special pentru conferințe, dar care ulterior a fost reamenajată să primească circa 300 de spectatori, pe scaune!  Premiera a vut loc pe la sfârșitul lunii noiembrie 1951. Spectacolul a avut loc în două acte. Se juca de 3 ori pe săptămână : matineu și spectacol de seară. Pe timpul când elevii earu în vacanță se dădeau chiar  și mai multe spectacole. Lumea era atrasă , era ceva nou. Pe scenă îi puteau vedea jucând pe copii, pe frați, pe nepoți, pe gineri sau pe vecinii de cartier.


anastasiuTrupa  de estradă era condusă de niște licențiați…în Drept!

Un alt ordin venit din partea conducerii de partid cerea ca în spectacol să înălțăm ode muncii și să lăudăm noua orânduire. Cei care au condus acest spectacol, și-au dovedit însă profesionalismul, având  grijă să strecoare suficiente  numere cu priză la public. Conducerea trupei era formată din av. Matei Anastasiu ( Direcția de scenă) și coordonatorul spectacolului, av. Marin Popescu. Regia îi aparținea lui Gică Rădulescu , pictorul Mihai Ionescu asigurând scenografia și machiajul. Conducerea muzicală era a lui Gheorghe Sincu, coregrafia aparținea  d-nei Cafi Stănculescu , în timp ce decorurile erau realizate de  Marin Mantu, multă vreme vitrinierul de mare talent al OCL-ului.  Mașinist șef era Fane Gazetovici. Directorul Casei de Cultură,  pe atunci , era Ștefan Marinescu, licențiat la rândul său în Drept administrativ. Succesul s-a datorat și faptului că tinerii actori au realizat un tandem reușit cu mai vârstnicii din trupă. Coca Finat și Zozo, salariate la BNR, Stelică Dobrescu, Costică Stăncesu, celebrul Jean Clonaru sunt numai câțiva dintre protagoniștii trupei de revistă.

eugeniaD-na Zozo și Emil Tibru cântau duet…niște  melodii în vogă, de cădea lumea pe spate: ”Firicel de floare albastră”, piesa lui Ion Vasilescu, sau romanticul ”Să nu ne despărțim”  al lui Gherase Dendrino. Ileana Radu – Barbălată cânta muzică de petrecere, dar și piese de muzică populară, în timp ce Emil Tibru îi îngheța în scaune pe spectaori când dădea drumul vocii sale  încărcată cu canțonete italiene și arii din operete . Traian Gebăilă încânta sala, la rândul său,  cu câteva piese de muzică ușoară și în sfâșit venea rândul nostru. : trio-ul ”Tinerețe” format din subsemnatul, Bebe Călinescu, Puica Popescu și Mihai Marinescu. N-o să uit niciodată piesa aia cu:  ” Undeva în București ești Tu” …                           Coca Finat și partenerul ei, poreclit Calu, delectau spectatorii cu  niște dansuri spaniole îndrăcite. În sală toți stăteau cu ochii cât cepele, să nu piardă nimic. Programul spectacolului avea și un prezentator , pe Anghel Velicu, un tânăr talentat și expresiv, un fel de Tomazian al Giurgiului care capta atenția de la primul pas pe care-l făcea pe scenă. Eugenia Păcuraru (Nina), prezenta două cuplete tari : ”Eu sunt fata reporter” și  nemuritorul șlagăr pe vremea locuințelor cu sobe, ”Coșarul” .  Ștefania Metaxa (Fana )  cânta o piesă dulce ca și titlul ei: ”Savarina, prăjitura mea!” Trebuie spus că pe lângă voce , Fana era și o foarte bună dansatoare.

Partidul cerea să criticăm burghezia neștiind însă un lucru…

Cel care vă povestește nu lipsea nici el aproape niciodată de pe scenă. Asta și pentru că susțineam un jurnal sonor unde imitam de la animale, păsări , până la mașini,  trotinete și uși hodorogite care se deschideau cu zgomot macabru. Era un hai în sală …! În restul  spectacolului  mai erau câteva cuplete  luate de la Tănase: ”Costumul” , ”Aiurea în tramvai” și ” Suflet candriu” ,  ce se completau cu câteva romanțe. Spectacolul, după cum probabil ați înțeles, avea de toate. Îmi pare rău că nu mai rețin numele fetelor din ansamblu, că ne-ar fi apucat seara  povestind… Erau eleve de la Liceul Pedagogic din oraș, frumoase și cumsecade de să le pui la rană!

Paradoxul era că în timp ce partidul ne cerea să criticăm drastic burghezia , majoritatea dintre noi proveneam din părinți cu origini burgheze, ba unii chiar erau  fii sau nepoți  de reacționari…Spectacolul – după cum v-ați dat seama – a fost un succes. Primele 14-15 reprezentații    s-au jucat cu casa de bilete închisă. Nu găseai bilet nici la ăia de vindeau un bilet în plus în fața sălii de spectacol. De menționat că foarte multe din instituțiile municipiului au ajutat atunci pentru ca acest spectacol să aibă loc;  de la mobilă, la încălțăminte sau recuzită.  La un moment dat conducerea artistică a hotărât să ieșim cu spectacolul  în afara orașului . Și uite așa am făcut și un scurt turneu, dând două spectacole la Oltenița și două la București, în grădina ”Timpuri Noi” și la ”Arena Libertății”. Evident că nu puteau să nu fie și nemulțumiți… Aceștia au fost taman tovarășii de la Direcția de Cultură  a raionalei de partid, care ne-au reproșat  că:  ”-Nu s-a pus accentul pe munca de partid, tovarăși! …Mă opresc aici, restul poveștii  urmând să vi-l las pentru săptămâna viitoare!

( a tăiat, a montat a retușat pe ici,  pe colo, Florian TINCU)

 

1 COMENTARIU

  1. O întoarcere în trecut nu este neapărat o evadare din realitate, ci un prilej de a privi prezentul cu un ochi critic și obiectiv. Iar unele din evenimentele aflate în derulare în prezent vor fi deslușite abia într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here