la-costi-luca-macelarul Continuăm în această ediție relatarea noastră despre momentul înființării  Halei de Carne în anul 1936 care a marcat așa cum ne spunea cel căruia îi datorăm această rubrică, Bebe (Petre Ghe. ) Călinescu, o etapă nouă de dezvoltare pentru municipiul nostru. Sună un pic a dare de seamă această constatare, dar  adevărul istoric ne cere consemnarea acestui fapt. Evident că după ce nea Bebe a scos la apel toate personalitățile prezente la acest eveniment nu i-ar fi putut omite tocmai pe cei care prestau efectiv din spatele boxelor , măcelarii. Dar hai să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să-l lăsăm pe povestitor să ne vorbească despre asta…

Carnea a fost mai ales după ce regimul comunist ce s-a instaurat după anii ’44 , un aliment strategic, aș spune. Asta pentru că până în anii 1990 ea a fost raționalizată cantitativ în România, unul dintre lucrurile care i-au făcut pe români să iasă în decembrie 89 în stradă. Drintre figurile greu de uitat ale acestei meserii de măcelar i-aș putea aminti pe Niculae Niculescu sau Nicu Baicu după cum îl știau la acea vreme giurgiuvenii, Tudor Agudin , Lazăr Bălăceanu, Dumitru Divari, Stancu Vîrbănescu, Iru Fildeș, Niță Grădinaru și băieții săi Vasile și Nicu Grădinaru, Niculae Badea etc.

Pentru cei îndrăgostiți de detalii aș mai spune că la exterior , pe părțile dinspre nord și sud, Hala mai avea,  pe fiecare parte, câte 6 standuri, special amenajate, în care se vindeau legume și fructe. Părțile de est și de vest erau prevăzute cu uși mari prin care se făcea accesul în Hală.  Adiacent mai existau două boxe mai mici…În prezent se mai zărește foarte puțin din exteriorul vechii Hale, pe care sunt construite încăperi noi, comerciale, ce au modificat ulterior structura clădirii inițiale. Pe lângă Hală mai funcționa și un alt centru de desfacere a cărnii și mezelurilor, o clădire cu etaj, amplasată chiar în fațaacesteia. Magazinul era proprietatea comerciantului Teodor Dobreanu. Până la sosirea comuniștilor ,așa cum aminteam  în materialul anterior,  în municipiu mai funcționau multe alte măcelării : la Piața Orient în cartierul Smârda era cea a lui Ghe. Vîrbănescu, pe strada Dunării funcționa celebrul Ciumbulea, pe strada Radu Vodă, nea Iosif, în Piața Sf. Gheorghe îi reamintesc pe  Ilie Bealcu și C. Busuioc , iar pe strada Soarelui pe Titi Marinescu. Slavă Domnului, avea giurgiuveanul destule opțiuni ca să-și umple masa cu o bucățică fragedă de carne.

 

 A venit însă perioada de după naționalizare, anii 1948 în care vânzarea acestui produs și-a schimbat radical regulile. Măcelarii nu mai aduceau la vânzare ce credeau ei că se vinde mai bine. Nimeni nu-și mai permitea să comande dinainte produsul dorit. Comerțul particular este ucis, încetul cu încetul, în timp ce boxele Halei sunt preluate de stat, prin OCL Mixt Giurgiu care reorganizeaază total activitatea , după standardele celor  ce tocmai veniseră la putere. Carnea începe să fie dirijată conform unor repartiții de plan, impuse de forurile superioare de partid și de stat, după sintagma… fiecăruia după necesități. (n.red. – Aiurea! O marotă ordinară de tip comunist ce a adus multă frustrare, timp de peste 4 decenii, cetățenilor acestei țări).    Prețul și calitatea erau date acum de o normă ” Stas” de la care nimeni nu avea voie să se abată. Cine nu respecta acest lucru risca să fie luat de acasă, legat. Legile erau drastice și extrem de punitive. După calculele făcute, în funcție de cantitățile planificate, s-au decis și câteva puncte de vânzare în boxele Halei centrale. Odată cu acest lucru și generația măcelarilor s-a primenit. În perioada 1955-1960 vânzând carne îi găsim pe măcelarii gestionari: Niculae Petre (Busuioc), Hosu Ioșca, frații Vasile și Nicu Grădinaru de care am mai amintit, Ion C. Petre (poreclit Petre ”dește”), celebrul nea Titi Banat (Marinescu după numele de familie) Ion Doruleț și alți câțiva. Toți aceștia erau la rândul lor ajutați de o întreagă echipă de ”măcelari – vânzători”, sau lucrători, în funcție de nevoile ocazionale : Vasile Busuioc, Ion Gheorghe (Gică Jigota cum i se mai spunea) și unul dintre frații  Baboi. După cum ați putut observa o parte dintre proprietarii de măcelării de dinainte de 1944, au rămas în continuare în sistem, conștienți că ăsta era lucrul pe care îl știau cel mai bine să-l facă.

La rând la carne, cu noapteacap

Carnea se aducea de la Abator, direct la depozitul central din hală unde era tranșată și repartizată ulterior pe centre de desfacere. Gestionarul acestui depozit era la acea vreme  Vasile Stoian. Conform stasului pentru carne , ea se tranșa pe categorii de calitate: mușchi, antricot,  vrăbioare, cotlet sau ceafă de porc cal. I-a și a II-a;  organe, burtă, picioare, mațe, pulmoni sau beregată (subprodusele) calitatea a III-a. Repartiția pe centre se făcea de regulă în mod egal. Partea frumoasă a poveștii însă de abia acum începe…

Cantitatea adusă la vânzare era întotdeauna mult mai mică decât cerința pieței.  De aceea după cum se primea ordin carnea se vindea cu porția. Programul de lucru în hală începea de la ora 6.00 dimineața  în timp ce bieții cetățeni se așezau de pe la ora 1.00-2.00 noaptea la ușa Halei, pentru a putea fii siguri că apucă ceva ! Măcelarii apăreau și ei pe la ora 5.00 ca să aibă timp să scoată carnea de la rece și să o așeze pe piatra din fața boxei la vânzare. Evident că era vândută pe principiul nu rămâne nimic nevândut așa că bucata de os era bine strecurată printre bucățile de carne frumos aranjate ca să-i ia ochii cumpărătorului.

Nota redacției

Ce a evitat nea Bebe să spună, dintr-o pudoare pe  care este lesne de înțeles, este faptul că de multe ori calitatea produselor nu corespundea cu ce băga omul venit cu noaptea în cap la Hală, în punga de un leu, descoperirea chimistei de renume mondial, tovarășa  Elena Ceaușescu. ( Ambalajul i-a făcut pe cetățeni să întrebuințeze tot mai des o pitorească înjurărură, atunci când punga ceda, imediat ce era folosită: – Firai a dracu Leano cu polimerii tăi!). Trucul cu osul acoperit de carne era o practică ce îi aducea totodată gestionarului și echipei sale  un plus în gestiune. Și polițiștii de la serviciul economic știau asta…Iată de ce a fost o vreme în care gestionarii, măcelarii și vameșii erau cei mai invidiați oameni din oraș, dar și cei mai vânați…

Când se deschidea ușa Halei , lumea năvălea pur și simplu, fugind către cea mai apropiată boxă pentru a putea alege din pachetele de carne așezate ca la expoziție – ne spune nea Bebe. Eu unul îmi aduc aminte că după anii ‘70 scenele deveniseră de-a dreptul  dramatice, oamenii ajungând să se calce, la modul propriu, în picioare pentru o bucățică de carne. Se ajunsese până acolo încât lumea care se așeza la rând se informa din timp la ce boxă urma să se vândă antricot, coaste sau carne de tocat ca să nu ia omul plasă și să știe către ce boxă urma să fugă…Mai trebuie precizat că a fost perioada în care chiar și calitatea cărnii făcea diferența între categoriile sociale, deși se spunea că pe atunci toți eram egali.  Eram pe dracu! În Hală erau cumpărători de cotlet și cumpărători de …bojoc! Un subprodus care nu se dădea la câini , cum fac unii astăzi, ci se consuma ca pe o delicatesă. Cumpărători erau mulți dintre părinții celor ce astăzi au ridicate adevărate palate în strada Ghizdarului.  Clasa privilegiată a nomenclaturii, activul de partid  primea pachetul de carne acasă , iar de multe ori direct de la gospodăria de partid. Activiștii nu stăteau niciodată să se înghesuie la un loc cu plebeea, la coadă. Nu trebuie omis nici sistemul relațional al activiștilor și respectiv al  gestionarilor , numit ironic P.C.R , adică  Prieteni, Cunoștințe , Relații  , indivizi   care își luau pachetele pe alese, adică fără os , dar și fără înghesuială.

Grătarul, pretext pentru măcelari…

Pentru a exista o urmă de ordine erau trimiși și câțiva milițieni să supravegheze Hala, care mai prindeau câteodată și câte un hoț de portofele care știa că acolo la înghesuială se poate lucra cel mai bine …Milițienii  stăteau prin Hală până pe la ora 10.00 când își luau pachetul de carne pentru ei și pentru șefii lor după care se topeau ca măgarii în ceață. În Hală se făcea apoi curățenie ca după potop și când se termina treaba măcelarii primeau vestea că grătarul era gata și fripturile așteaptă să fie mâncate. Era momentul în care se auzea vocea cea mai sonoră, cea a lui Vasile Grădinaru care dădea semnalul codificat: Gata, mergem la Giurgiu! Se înrădăcinase obiceiul ca după fiecare zi de vânzare toți măcelarii să poposească la un armean, Osep,  din strada Olari unde se mânca un grătar bine pregătit.  Era mai mult un pretext pentru aceștia de a bea din vinul minunat al armeanului,  făcut  cu strugurii culeși din via proprie. Măcelarii aveau un expert în prepararea fripturilor pe care îl trimiteau din timp la Osep, știut fiind că și grătarul este o artă pe care n-o însușește oricine. Ciudat este că băieții ăștia nu se omorau după carnea de porc cum am fi tentați să credem. Majoritatea dintre ei mâncau doar părțile fragede de la oaie sau berbec. Și să nu credeți că făceau asta în fiecare zi…Era , cum v-am spus, mai mult un pretext pentru a bea un pahar de vin bun și de un moment prielnic pentru socializare.

Sfârșit de poveste

Tot ce v-am povestit nu sunt lucruri auzite de la alții, ci sunt momente trăite de mine, prin natura profesiei mele, fiind deseori invitat la chermezele lor. Și mai trebuie precizat că de multe ori țineam locul casierului de la centrul lui Hosu Ioșca, mare pescar și pasionat de vânătoare. Și pentru ca acesta să poată participa la  aceste activități mă sacrificam oferindu-i ca un bun prieten ce îi eram, serviciile. Cam asta este istoria acestei Hale , lucruri care s-au pierdut în negura timpului, dar pe care nu le pot uita, motiv ce m-a determinat să vi le împărtășesc ca de fiecre dată cu aceeași satisfacție pe care o încerc atunci când mă așez în fața colii de hârtie…Pe curând!

( A tranșat, pregătit și servit în ambalaj jurnalistic Florian TINCU)

1 COMENTARIU

  1. Frumos! Într-o pauză de o cafea la culesul viei ,undeva prin ținuturile descrise de Panait Istrati,am vrut să văd ce mai zic giurgiuvenii și am dat peste amintirile pline de farmec ale domnului Bebe Giurgiuveanu’.Fiindcă primele mele amintiri”despre lume și viață” sunt din anii ’50,unele locuri,fapte și personaje îmi sunt cunoscute,mai puțin macelarii din Hala Pietei Centrale.Ca dovadă că părinți mei,veniți de la țară ,nu prea cumpărau carne de la Piata,creșteau pe lângă casă unu-doi porci și o mulțime de orătănii înaripate.În schimb,stăteam ore întregi la coadă la pește,era un mic magazin pe un colț,într-o clădire situată între Hală și Restaurantul „Dunărea”.Dar chinurile s-au terminat când micul mgazin a fost luat în primire de tatăl unui coleg de la Școala nr.4 (Stoichiță!),de atunci n-am mai stat la coadă,mergeam acasă la ei pe sos.Oinac după ore și ne făceam temele,până când venea tatăl său de la prăvălie cu o sacoșă plină de crapi.După mulţi ani,când umplusem odată tabla cu formule la o prelegere în Academia Militară,îl văd pe un pilot originar tot din Giurgiu că îl cam fură peisajul,și mai -mai sa-i aterizeze capul pe masă.După ce i-am dat deșteptarea,ne -a spus că se trezise pe la trei dimineața să meargă la Hala Matache Macelaru’,să stea la rând la carne, „că m-a trimis sotia,că am trei copii și vine Crăciunul”,mi-a zis.Și fiindcă erau anii ’80,se apleacă si-mi spune complice: ” Am aflat că aveți Dacia la coadă la benzină,jos,la pompa de la Cotroceni,o am și eu la rând,îmi dati cheile s-o mut și pe a dv. dacă bagă benzină?”….

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.