DSC_0453Printre deţinuţii Penitenciarului de Maximă Siguranţă Giurgiu se află Ion Rădăcină, o persoană care susţine că ispăşeşte o pedeapsă pe viaţă pentru o crimă pe care n-a comis-o. Ca să îi treacă timpul, sculptează. În lemn, în ipsos…dar mai mult în ipsos, pentru că lemnul bun de sculptură este greu de găsit.

În timp ce meştereşte la un suport de birou pentru pixuri, îşi deapănă povestea.

 „Am fost, tot timpul, un puşti rebel. Nu prea mi-a plăcut şcoala, aşa că, pe la 15 – 16 ani, m-am înhăitat cu nişte băieţi din Botoşani, de unde sunt eu, şi am început să facem tot soiul de prostii. Abia acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că am greşit, dar, din păcate, nu mai pot – nici eu, nici altcineva – să întorc timpul. Totul a început când, într-o seară, când ieşeam de la cinematograf, un individ beat s-a luat de noi. Atunci, unul l-a lovit, altul i-a luat ceasul, nici eu nu am stat deoparte… şi aşa am ajuns să fiu închis, pentru prima dată, la Târgu Ocna, pentru trei ani şi jumătate… acolo am şi învăţat să sculptez”, povesteşte Ion Rădăcină.

În familie, sunt trei fraţi: el şi încă două fete. La prima condamnare, a scăpat relativ repede, pentru că a avut noroc cu celebrul decret de graţiere semnat de Nicolae Ceauşescu. Atunci, întors acasă, tatăl i-a spus că, fie se însoară, fie îşi va petrece toată viaţa prin puşcării. A decis să urmeze sfatul tatălui său, şi, cunoscând o fată dintr-o localitate apropiată, fiica unui fost coleg de muncă al tatălui său, s-a gândit că ar fi bine să îşi întemeieze o familie alături de ea. A mers „în peţit”, a adus-o apoi acasă, să îi cunoască mai bine familia, şi…în seara în care o conducea acasă, s-a întâmplat o a doua  nenorocire în viaţa lui.

 Prima crimă din viaţa lui a fost o întâmplare nefericită

„Era duminica seara, o duceam pe fată înapoi acasă, la ea, la Câmpulung Moldovenesc. În tren, un individ s-a luat de ea, a tot început să îi facă avansuri. Mi-a spus că îmi dă trei sute de lei dacă i-o dau pe prietena mea, lucru de neacceptat pentru mine. I-am spus de câteva ori să se potolească, el nu a vrut ba, la un moment dat, a scos cuţitul la mine. Era băut, i-am făcut vânt şi, nu ştiu cum, i-am luat cuţitul din mână. Nu ştiu nici azi cum am reuşit să îi înfig cuţitul în frunte… tipul a murit pe loc. Era fix la o lună şi patru zile de la eliberarea mea, şi aveam deja 18 ani”, povesteşte Ion Rugină. Pentru omor, a primit 18 ani de închisoare, fiind eliberat după 14 ani. În acest interval, i-au decedat, în opt luni, ambii părinţi. Nu a primit învoire să meargă la înmormântare, astfel că nu ştie unde sunt îngropaţi.

„Pe 6 aprilie 2002, m-am eliberat din închisoare, după 14 ani, dar nu mai aveam pe nimeni. Am găsit casa goală, lanţuri la poartă şi bălării cât mine de înalte în curte. Atunci am realizat, pentru prima dată, că sunt  un om a cărui viaţă este distrusă. Nu am putut decât să mă aşez pe prispa casei şi să încep să plâng. Am aflat, apoi, de la un vecin, că un unchi de-al meu avea cheile casei. Singurul lucru pe care l-am mai găsit în casă au fost câteva fotografii de la înmormântările părinţilor. Am luat câteva fotografii, m-am schimbat cu un costum de-al lui tata, pe care l-am găsit pe acolo, şi m-am decis să plec la Bacău, unde ştiam că locuieşte o soră de-a mea. I-am vândut unui vecin nişte lemn de cireş, care mai era prin curte, şi aşa am făcut rost de bani. Fotografiile, un sandviş şi o sticlă de lichior pe care am cumpărat-o să nu merg cu mâna goală la sora mea, au fost singurele lucruri pe care le-am pus într-o valijoară gen „diplomat”, mai povesteşte Ion Rădăcină.

 „Ce face un deţinut care iese din Penitenciar? Nimeni nu te acceptă…!”

 Ajuns în gara Adjud, acesta tocmeşte un taxi cu care să meargă în localitatea de domiciliu a surorii lui. Numai că întâlnirea cu ea nu a decurs aşa cum şi-a imaginat, ci sora lui nu l-a mai recunoscut (sau, crede el, nu a vrut să îl recunoască), aşa că a făcut cale-ntoarsă. Numai că, în gară, a aţipit, şi, câteva minute mai târziu, când s-a trezit, a constatat că valiza i-a dispărut.

Nu a dat atenţie acestui aspect. Cu timpul, viaţa lui Ion Rădăcină părea că intră în normal. A cunoscut o altă fată, undeva, prin Suceava. Visa să îşi întemeieze, în sfârşit, o familie, şi începuse să se ocupe cu mica bişniţă. „Am vrut să mă angajez, chiar şi cioban, numai că oamenii, când aud că ai fost în puşcărie, te resping imediat!”, spune Rădăcină. Câteodată, mai călca strâmb, în sensul că spărgea unele garaje unde avea pont că s-ar afla haine aduse de turci. Cum ulciorul nu merge de prea multe ori la apă, i s-a înfundat. A fost prins, arestat şi condamnat patru ani pentru furt.

„Eu nu am ştiut, dar fusesem dat în urmărire generală pentru…omor. Târziu am aflat ce se întâmplase: valiza mea fusese găsită lângă o moară părăsită, unde fusese ucis un căruţaş. Pe posturile locale se făcuse apel de către poliţie dacă se recunoaşte ceva din valiză, iar sora mea a sunat la poliţie, spunând că fotografiile le recunoaşte ca fiind ale familiei. De aici, s-a făcut legătura cu mine. Degeaba am încercat să spun despre ce e vorba, ce s-a întâmplat şi, mai ales, că nu am nicio legătură cu acea crimă… nimeni nu m-a ascultat! Mi-au spus că sunt recidivist, aşa că am primit pedeapsa de închisoare pe viaţă. Mai am de aşteptat până să intru în comisia de eliberare condiţionată, şi, până atunci, sculptez. De la nouă dimineaţa, până după-amiaza, la ora patru. Nu am timp să mă plictisesc. Şi apoi, când voi ieşi de aici, îmi doresc să îmi deschid o mică afacere, cu sculpturi”, mai spune Ion Rădăcină.

 Nu şi-a văzut niciodată copilul, dar nici nu ar vrea ca fata să ştie de existenţa lui

Are o fată de 14 ani, pe care nu o cunoaşte, şi pe care nu ar vrea să o cunoască. Nu vrea să îi afecteze în vreun fel viaţa copilului, să nu fie nevoit să poarte stigmatul unui tată criminal. Prietena lui şi-a refăcut viaţa, şi, zice el, e mai bine aşa. Ce a învăţat în penitenciar? Că răbdarea este, cu adevărat, o virtute. Şi că e bine să ştii să taci, atunci când trebuie. Plus că, în penitenciar, a citit mult, orice. „Am învăţat în opt ani de puşcărie cât nu am învăţat în opt ani de şcoală. Dar…timpul după gratii trece altfel, uneori greu, alteori uşor… oricum, şi deţinuţilor mai tineri le-am spus, să aibă grijă, să nu facă prostii când ies, să nu se mai întoarcă în puşcărie, pentru că anii pe care îi pierzi aici (iar eu mi-am pierdut toată tinereţea după gratii) nu îi mai recuperezi”, încheie Ion Rădăcină, şi se întoarce la sculpturile lui.

(Jurnal)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here