Atunci când o instituţie de cultură – mai ales muzeu – găzduieşte o expoziţie a altei ţări, este necesar ca cineva să informeze marele public – fie şi rezumativ – despre istoria acesteia. În cazul nostru, Mexicul. Cu acest gând aştern pe hârtie articolul de faţă.

Cam pe la 1300, triburile războinice ale aztecilor (aparţinând grupului de populaţii nahua) se stabilesc în regiunea oraşului Mexico de azi. Huitzilopochtli, zeul războiului, era zeitate supremă. Pe o insulă din lacul Tezcoco, aztecii întemeiază oraşul Tenochtitlan. Prin cuceriri, pun bazele unui stat teocratico-militar. Primul suveran aztec ales a fost Acamapichtli (1376-1387). Domnia lui Chimalpopoca coincide cu crearea unei ligi cu Texcoco şi Tlacopan, în care aztecii deţin puterea militară supremă. Domnia lui Ahuitzotl (1486-1502). Au loc expediţii victorioase pe coasta Oceanului Pacific. La 1488 se inaugurează marele templu din Tenochtitlan. 20.000 de prizonieri sunt sacrificaţi. Domnia lui Montezuma II este consemnată între 1502 – 1520.

Marile descoperiri geografice. La 1518, spaniolul Juan de Grijalva descoperă ţărmurile Golfului Mexic cuprinse între Peninsula Yucatan şi fluviul Panuco. Un an mai târziu, tot un spaniol, Alvarez Pineda, completează explorarea Golfului Mexic între Peninsula Florida şi Vera Cruz. Între 1519 şi 1526 spaniolul Hernando Cortez şi locotenenţii săi descoperă regiunile muntoase ale Mexicului, Guatemala şi Hondurasul. În 1519, spaniolii conduşi de Cortez debarcă în Mexic şi intră în Tenochtitlan. În 1520, făcut prizonier, de către spanioli, Montezuma II este ucis de proprii săi supuşi. Ultimul suveran aztec Cuauhtemoc (1520-1524) conduce o rezistenţă eroică împotriva spaniolilor. După lupte sângeroase, spaniolii cuceresc întregul imperiu aztec. Tenochtitlanul este dărâmat.

În 1522, Hernando Cortez, după un lung conflict cu Diego Velasquez, este numit guvernator şi căpitan general al Noii Spanii. Între 1532 şi 1555 spaniolii cuceresc regiunile interioare ale Mexicului. Sunt exploatate marile zăcăminte de argint de la Zacatecas. În 1535 spaniolii înfiinţează viceregatul Noua Spanie (care cuprindea Mexicul şi America Centrală). Noaptea colonială începea.

În ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea şi la începutul secolului următor, pe continentul american, în vastele teritorii stapânite de europeni – spanioli, portughezi, francezi – s-au cristalizat condiţiile propice declanşării unei uriaşe mişcări de eliberare de sub dominaţia străină. Teritoriile şi populaţiile acestei imense zone au fost supuse, vreme de trei secole, unei crâncene exploatări, unui jaf de proporţii nemaicunoscute şi unui regim de exterminare nemiloasă. Sub loviturile cuceritorilor iberici au fost nimicite strălucitele civilizaţii Maya, Inca, Aztecă.

În 1794, la Mexico a fost descoperit un complot care avea ca scop înlăturarea stăpânirii spaniole, proclamarea independenţei, eliberarea indienilor etc. În 1797, tot în Mexic, a fost creată asociaţia secretă Convenţia naţională americană, având în frunte pe Pedro de Portilla şi pe Miquel Hidalgo, care-şi propunea să dobândească independenţa Mexicului. Hidalgo îşi propunea să dobândească independenţa Mexicului, dar acţiunea a fost descoperită şi lichidată. Ocuparea Spaniei de trupele franceze, în 1808, a declanşat războiul naţional al poporului spaniol, dar şi războiul de eliberare a coloniilor spaniole în America.

Războiul de independenţă al coloniilor spaniole din America a impus câteva trăsături distincte.

Anume: S-a desfăşurat pe o perioadă relativ lungă, 1810-1826; în cadrul acestei durate s-au distins trei perioade specifice: 1810-1815, iniţiativele şi victoriile au fost de partea revoluţionarilor; 1815-1817, succese ale spaniolilor, care au reuşit să-şi instaureze din nou controlul asupra celei mai mari părţi a teritoriilor din America; 1817-1826, victoria coloniilor împotriva metropolei, dobândirea independenţei cvasitotalităţii teritoriului hispano-american. Simon Bolivar a lansat lozinca: „Război nu pe viaţă, ci pe moarte!”

Aspecte cu totul noi şi esenţiale a înfăţişat prima perioadă a războiului pentru independenţă în Noua Spanie (Mexic, în principal), unde caracterul social al mişcării a fost precumpănitor.

La 16 septembrie 1810, în zona minieră de centru-nord a Mexicului a izbucnit răscoala populară condusă de preotul de ţară creol Miguel Hidalgo Y Castilla din Dolores, sub lozinca Libertate şi pământ! Au fost emise decrete privind lichidarea sclaviei şi discriminării rasiale. S-a cerut retrocedarea pământurilor. Înfrânt de spanioli în 1811, Hidalgo este ucis.

Mişcarea de eliberare a continuat să se dezvolte cuprinzând cea mai mare parte a Mexicului. Centrul ei a devenit zona din sud. Conducător a devenit preotul Jose Maria Morelos.

La 6 noiembrie 1913, Congresul naţional a proclamat Independenţa Mexicului, iar la 22 octombrie 1914 a fost adoptată prima Constituţie mexicană, în care se proclama republica, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, presei, ş.a. Morelos a transformat insurecţia indiană în revoluţie naţională. Speriaţi, creolii bogaţi au pactizat cu spaniolii. În 1815 armata revoluţionară este înfrântă. Morelos este ucis. Independenţa şi republica, dobândite cu sacrificii şi jertfe, erau anulate. Dar mişcarea de eliberare nu a fost lichidată. Detaşamentele conduse de Vicente Guewrrero şi Felix Fernandez au continuat lupta.

Din 1820, sub impulsul evenimentelor revoluţionare din Spania şi a victoriilor dobândite de revoluţionari în America de Sud, în Mexic a luat avânt mişcarea de eliberare. Prin Planul Iguala s-a proclamat Independenţa Mexicului faţă de Spania la 28 septembrie 1821. S-a proclamat imperiul mexican, iar în mai 1822 şeful armatei, Augustin Iturbide, s-a proclamat împărat sub numele de Augustin I. Noul regim s-a dovedit efemer, mişcarea republicană luând o mare amploare. În 1923 „imperiul” s-a prăbuşit.

În 1824, Congresul a adoptat Legea de bază care confirmă independenţa ţării. Constituţia instituia republica, desfiinţa inchiziţia, proclama libertăţile cu caracter burghezo-democratic. Au urmat ani de frământări sociale şi războaie. Generalul Antonio Lopez de Santa Anna instaurează un regim dictatorial exercitând puterea până în 1855.

În urma războiului cu S.U.A. (1846 – 1848), Mexicul pierde 55 la sută din teritoriul (Texas şi California, părţi din Arizona şi New Mexico).

Reformele progresiste ale preşedintelui Bonito Pablo Juarez, 1858, declanşează reacţia feudalo-clerică şi intervenţia anglo-franco-spaniolă. Războiul reformei. La 10 aprilie 1864, Arhiducele Maximilian de Habsburg este proclamat împărat al Mexicului. În urma bătăliei de la Queretaro, forţele clericale mexicane sunt înfrânte iar împăratul Maximilian este împuşcat. Noua constituţie din 1874 includea legile pentru reformă preconizate de B. Juarez. În 1876, generalul Porfirio Diaz devine preşedinte. Cu excepţia anilor 1880-1884, el deţine puterea supremă până în 1911.

Mexicul a devenit teatrul principal al disputei şi concurenţei între societăţile monopoliste străine în această parte a Americii. La sfârşitul primului deceniu al secolului nostru, înfeudarea economiei Mexicului faţă de capitalul străin era un fapt împlinit.

Mişcările greviste din 1906-1907 au declanşat criza regimului dictatorial, ele însemnând, în fapt, începutul revoluţiei sociale în Mexic.

Într-o atmosferă de „pace impusă prin teroare”, Diaz s-a reales pentru a opta oară preşedinte. Francisco Madero întocmeşte la 5 septembrie 1910 Planul de la San Luis Potosi, care a devenit repede „platforma revoluţiei”. Deşi era un plan deficitar sub aspect economic şi social, fiind un plan politic, reafirma votul universal şi abolirea dictaturii.

Mişcările insurecţionale izbucnite spontan au luat amploare în 1911. Indienii din Sud, din Statul Morelos, s-au răsculat în frunte cu Emiliano Zapata „Conducătorul revoluţionar – cel mai cinstit, cel mai curajos, cel mai credincios cauzei celor săraci, cel mai înflăcărat în dorinţa sa de izbăvire a naţiunii”. Zapata e un om al tăcerii. Spune fără să vorbească. Armata lui de indieni, bine înfiptă în pământ şi în şa, prost înarmată, creşte pe măsură ce înaintează. În timp ce Zapata dezlănţuie insurecţia în Sud, Nordul Mexicului se ridică în jurul lui Francisco Madero. După 30 de ani de „domnie”, Diaz se prăbuşeşte în câteva luni. Dintre toate căpeteniile din Nord care l-au purtat pe Madero la preşedinţia Mexicului, Francisco „Pancho” Villa e cel mai iubit. Gloanţele ricoşează de pălăria lui largă, de parcă ar fi stropi de ploaie. Pentru mine războiul a început în ziua când

m-am născut”. Sub presiunea forţelor populare, Francisco Madero este ales preşedinte al Mexicului la 6 noiembrie 1911. Zapata proclamă programul revoluţionar al ţărănimii – Planul Ayala. Era o adevărată revoluţie în domeniul proprietăţii agrare. Pentru realizarea planului său, Zapata era dispus să lupte „împotriva a tot şi împotriva tuturor”.

În 1913, o rebeliune contrarevoluţionară (cele 10 zile tragice) – duce la asasinarea lui Madero. Cu sprijin din S.U.A., ce intervin în războiul civil din Mexic – Victoriano Huerta devine preşedinte şi instaurează o dictatură sângeroasă.

Împotriva noului regim ce caută sprijin în străinătate, s-au răsculat forţele revoluţionare conduse de Venustiano Carranza, Emiliano Zapata şi Francisco „Pancho” Villa. Huerta demisionează.

Carranza devine preşedinte provizoriu în 1914. În acelaşi an, sub lozinca „jos moşiile, sus satele”, armata lui Zapata îşi deschide drum spre Ciudad de Mexico. Zdrenţele câştigă războiul împotriva dantelelor. Marea ţărănească se abate asupra Capitalei din nord şi sud. Oamenii lui Zapata şi Villa hoinăresc pe străzile oraşului, care îi despreţuieşte, dar le ştie de frică. „Pancho” Villa se aşază în jilţul aurit al lui Porfirio Diaz, având alături pe Zapata.

Geeneralii ţărani au triumfat, dar nu ştiu ce să facă cu victoria. Puterea e treabă de oameni cu carte, o taină ameţitoare, ameninţătoare pe care n-o pot dezlega decât cei citiţi, pricepuţi în politica mare. După câteva zile se retrag. Străini de gloria victoriei, se întorc, în sfârşit, pe pământurile unde ştiu să se mişte fără să se simtă pierduţi. Zapata lichidează latifundiile. Armata lui, ligă a comunităţilor înarmate, păzeşte pământul recâştigat. În nord, cu sprijin din S.U.A., armata lui „Pancho” Villa a fost anihilată.

Constituţia Mexicului din 1917 s-a dovedit a fi reflectarea tendinţelor şi aspiraţiilor fundamentale ale revoluţionarilor, având un net caracter social şi naţional. Sub presiunea marilor puteri, ce îşi văd interesele ameninţate, Carranza este „ales” preşedinte. Deşi se retrage din viaţa politică, Francisco „Pancho” Villa este atras într-o cursă si asasinat.

Revoluţia mexicană a fost definită cu deplin temei drept – primul mare recul al colonialismului, al imperialismului, al diplomaţiei, dolarului.

Primii preşedinţi ai Mexicului după revoluţie au fost oameni care îşi creaseră un nume şi o popularitate în timpul marii convulsiuni social-politice în cadrul forţelor constituţionaliste. Ei au inaugurat aşa-numita perioadă a revoluţiei revendicative. Alegerile prezidenţiale din 1934 s-au soldat cu victoria lui Lazaro Cardenas. Pentru Mexic începea o nouă epocă în istoria sa. Cardenas evidenţia marea inegalitate care exista în ţară. Reforma agrară a fost o prioritate. Au fost promulgate legi destinate protejării industriei naţionale, precum şi legea expropierii în beneficiul naţiunii. Caracterul antiimperialist al acestei legi era evident. Au fost naţionalizate căile ferate. Naţionalizarea industriei petroliere mexicane a fost cel mai îndrăzneţ act după revoluţia mexicană. Revoluţia a fost dusă la apogeul său.

Lazaro Cardenas a fost iniţiatorul transformării Mexicului într-un stat puternic şi independent. Cardenas a fost, alături de Benito Juarez, cel mai de seamă preşedinte al Republicii Mexicane. A devenit erou naţional prin faptele sale puse în slujba ţării şi naţiunii sale.

Vezi: Francisco Morales Padron, „Istoria descoperirii şi cuceririi Americii”, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1979; Constantin Buşe, „De la Bolivar la Cardenas”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1984; Eduardo Guleano, „Memoria focului”, Editura Politică, Bucureşti 1988; „Istoria lumii în date”, Editura enciclopedică, Bucureşti 1969; „Cuvântul liber”, nr. 451, 16 – 23 aprilie 1998.

muzeograf MIRCEA ALEXA,

1 COMENTARIU

  1. Scris ca pe vremuri,mult si prost, arata si bibliografia, autorul este incremenit in proiect,reuseste impreuna cu expozitia sa dea un kitsch pe cat de superficial, pe atat de inoportun.Inainte a fost o expozitie care ar fi bucurat pe giurgiuveni mai mult decat fanfaronada cu suflatorii si elevii adusi cu forta din scoala! Un minus pentru muzeu!Acelasi „plus” muzeograful alexa!Mergea si o stema a mexicului sau a Brasovului! Poate o sa le regasim in celebra revista VALAHIA!LASA-NE, LASA-NE…!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here