Un rege amabil şi ingenios

Ferdinand – Victor – Albert – Meinard, viitorul Rege care a înfăptuit România Mare, s-a născut la 12 august 1865 la Sigmaringen, în Germania. Era fiul lui Leopold, fratele Regelui Carol I al României, căruia Cortesurile (parlamentul) îi propuseseră Coroana Spaniei, ofertă declinată în cele din urmă, în urma intervenţiei împăratului Germaniei, Willhelm al II-lea (1888-1918), pentru a nu complica relaţiile cu Franţa, care oricum nu erau prea cordiale. Despre tatăl lui Ferdinand, viitoarea Regină a României, Maria, spunea: „Inteligent şi cult, cu un frumos aspect exterior, el impresiona ca, un perfect om de lume. În plus, era modest şi de un altruism admirabil. Trăia numai pentru alţii. Era un fin cunoscător în materie de artă şi totdeauna extraordinar de amabil şi ingenios”. Mama lui Ferdinand, prinţesa Antonia, fiica lui Ferdinand al II-lea de Portugalia din dinastia Sachsen-Koburg-Bragenza, era de o frumuseţe ieşită din comun şi o mare iubitoare de artă (era înzestrată pentru pictură). Idealul educaţional imprimat viitorului suveran al României Mari era în concordanţă cu principiile înscrise într-un cod de familie conceput de bunicul său, Carol Anton: ”Iubire şi credinţă, moderaţie, stăpânire de sine în toate împrejurările, iubire de profesie şi de alte activităţi, omenie şi nu dispreţ în raporturile cu servitorii”. Aceste principii vor fi respectate cu stricteţe de către Ferdinand, aşa cum vom vedea ceva mai încolo. După ce a urmat cursurile liceale la Düsseldorf, Ferdinand a început să studieze la Şcoala de Război din Kassel, iar din anul 1887 a început să studieze la Universităţile din Tübingen şi Leipzig, unde a căpătat o profundă cultură umanistă.

De la locotenent la general

Chiar înainte de proclamarea sa ca rege (mai 1881), Carol I, care nu avea moştenitori (a avut doar o fiică, Maria, decedată la vârsta de patru ani), înştiinţează Parlamentul României că intenţionează să-l proclame succesor pe nepotul său Ferdinand, fiul mijlociu al lui Leopold. După ce Carol I a obţinut acordul tatălui său, Carol Anton (şeful Casei princiare), pe cel al fratelui său, principele Leopold şi declaraţia de renunţare a lui Willhelue (fratele mai mare al lui Ferdinand), Ferdinand a fost proclamat moştenitor al tronului (4 martie 1889), conferindu-i-se titlul de Alteţă Regală şi principe de România. Pentru a se pune la punct cu modul de organizare al armatei române (apropiat de cel german), Ferdinand este încadrat în diferite regimente, parcurgând toate gradele militare, de la locotenent până la general corp de armată. În urma unui aranjament făcut de Carol I şi Willhelm, împăratul Germaniei, Ferdinand se va căsători cu principesa Maria, fiica lui Alfred I (fiul Reginei Victoria a Angliei, între 1837-1901), duce de Edinbourg şi de Saxa-Coburg-Gotha, şi Mariei Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea (1855-1881). După căsătorie, celebrată în cele două religii ale soţilor (catolică şi, respectiv, anglicană), Maria va da naştere lui Carol (viitorul rege al României, între 1930-1940), botezat în ritual ortodox, religia oficială a poporului asupra căruia va domni. Dintre oamenii politici care au avut o influenţă deosebită, în afara soţiei sale, îi amintim pe Ionel

I. C. Brătianu, Şeful Partidului Naţional Liberal, şi pe Barbu Ştirbei, „eminenţa cenuşie” a Curţii Regale. Pe Ionel I. C. Brătianu prinţul moştenitor îl plăcea, dar îl privea nu fără o nuanţă de teamă, căci, cel puţin la început, nu-i era clar ce fel de om era. Că Brătianu avea în el ceva care inspira teamă, o spune chiar Regina Maria în Memoriile sale: „Se purta cu toţi cu mănuşi şi nu ştiai niciodată ce se ascunde sub ele”. Dar principele Ferdinand avea, pe bună dreptate, ferma convingere că liderul liberal avea totdeauna în vedere numai avantajul ţării. În timpul celor două războaie balcanice, desfăşurate între anii 1912-1913 (România va participa la ultimul), Ferdinand participă în calitate de comandant suprem, avându-l ca şef de stat pe generalul Averescu, eroul din timpul Primului Război Mondial. Despre ce este vorba? Pe scurt, cel

de-al doilea război balcanic a fost generat de neînţelegerile ivite între foştii aliaţi, Grecia, Serbia şi Montenegru (se adaugă şi Turcia, înfrântă în primul război), pe de o parte, şi Bulgaria, pe de altă parte, care dorea toată Macedonia. Încercările puterilor europene, intervenite la Londra, de a media conflictul, s-a încheiat cu un eşec total.

Între părerea unchiului

şi cea a soţiei

Se punea întrebarea: de partea cui va lupta România, care era, în acel moment, principala putere din zona sud-estică a Europei? Răspunsul nu era greu de dat. Având interese strategice în Dobrogea sudică (o interesa mai mult Silistra), România se va alia cu cei care luptau împotriva Bulgariei. Fără să întâmpine vreo rezistenţă semnificativă, armata română a înaintat până aproape de Sofia, forţând Bulgaria să capituleze. Trei săptămâni mai târziu, Bulgaria semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti (10 august 1913), prin care România obţine de la vecina ei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul şi viitoarele judeţe Dorostor şi Caliacra). La nici un an de la aceste evenimente, omenirea se va confrunta cu o teribilă conflagraţie, nemaicunoscută până atunci. Este vorba de Primul Război Mondial, izbucnit la 28 iulie 1914, în urma atentatului de la Saraievo, când arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa au fost ucişi de o echipă de tineri patrioţi sârbi, care făceau parte din organizaţia „Mâna Neagră”. În acest conflict vor fi angrenate, în principal, două mari tabere: Puterile Centrale (Austro-Ungaria, şi Germania, cărora li se vor adăuga Bulgaria şi Turcia) şi Antanta (Anglia, Franţa, Rusia, cărora li se vor ataşa Italia şi România, iar din aprilie 1917, Statele Unite ale Americii).

Între România şi Puterile Centrale exista o situaţie extrem de delicată. Pe scurt, aceasta avea cu Austro-Ungaria şi Germania un tratat secret (încheiat în 1883 şi reînnoit în 1893 şi 1913), cunoscut doar de câţiva oameni politici (Ionel I.C. Brătianu, P.V. Carp ş.a.). În conformitate cu prevederile acestui tratat secret, România urma să lupte de partea Austro-Ungariei. Unirea cu aceste teritorii, locuite în majoritate de români, era exclusă, lucru cu care nu era de acord nici opinia publică şi nici majoritatea oamenilor politici. La Consiliul de Coroană, întrunit la 3 august 1914, cei mai mulţi dintre participanţi (cu excepţia lui P.P. Carp, C. Stere şi

Al. Marghiloman) au optat pentru neutralitate. Regele Carol I se pronunţa pentru respectarea tratatului. Ca rege constituţional a trebuit să adopte punctul de vedere al majorităţii. Pe lângă faptul că bătrânul suveran era adeptul respectării tratatelor, era ferm convins că, dată fiind superioritatea armatei germane (era cea mai puternică din Europa, în acel moment), aceasta va avea câştig de cauză la finalul războiului, iar România ar fi avut mult de pierdut. Dacă la început principele Ferdinand a îmbrăţişat punctul de vedere al unchiului său, ulterior, sub influenţa soţiei sale, va deveni adeptul implicării României în război alături de Antantă. La scurt timp după şedinţa Consiliului de Coroană,

Carol I a răposat în braţele soţiei sale Elisabeta (27 septembrie 1914), în Castelul Peleş de la Sinaia şi va fi înmormântat la Curtea de Argeş, lăcaşul de veci al domnilor munteni.

Povara regalităţii va fi preluată de Ferdinand, a doua zi, la 28 septembrie 1914. În primul său Consiliul de Coroană, Ferdinand I, guvernul şi majoritatea oamenilor politici au optat pentru o strictă neutralitate. Cu acest prilej, un tânăr diplomat german îi spune lui Ferdinand I: „Maiestate nu uitaţi că

v-aţi născut prinţ german!”. A urmat replica suveranului: „Asta n-o să uit niciodată. Dar nu uit niciodată nici obligaţia pe care mi-o impune originea mea germană, anume: fii credincios ţării asupra căreia domneşti şi poporului în fruntea căruia te afli”. Când un alt diplomat german îl face atent asupra datoriei faţă de rasa germană, suveranul românilor îi dă un răspuns demn: „Tocmai de la această rasă am învăţat eu să fiu credincios poporului meu”. De aici nu trebuie să tragem concluzia că regele a fost scutit de profunde frământări sufleteşti. Relevantă în acest sens este o scrisoare trimisă împăratului Willhelm al II-lea, în care se spune: „Mă găsesc într-o situaţie proastă. În ciuda propriilor mele simpatii personale, eu sunt una cu poporul meu, pe care eu nu pot să-l împiedic să se ridice în apărarea dreptului său legitim. Dacă Italia va ieşi din neutralitatea ei faţă de Germania, atunci eu, probabil că nu voi împiedica România să facă acelaşi pas”. Între timp, presiunile Antantei devin din ce în ce mai mari, ajungându-se chiar până la ameninţări: „Dacă nu intraţi în război, atunci nouă n-o să ne pese de România la încheierea păcii”, Rusia devine şi mai agresivă în ameninţări: „Vă acordăm Transilvania, Banatul şi Bucovina. Vreţi? Dacă nu, imediat intrăm milităreşte cu 100.000 de oameni în România!”. În fine, la şedinţa Consiliului de Coroană din 3 august 1916, Regele Ferdinand îşi anunţă intenţia de a angaja România în marele conflict de partea Antantei, dar după ce aceasta îi acceptase, printr-un tratat, revendicările teritoriale legitime. Spune, cu această ocazie, că a hotărât să sacrifice legăturile de rudenie pentru a alege o mai bună cale pentru unirea tuturor românilor.

România – o semicolonie

În momentul când îşi anunţă decizia (27 august 1916), Suveranul declară ferm şi hotărât: „Domnii mei, doresc într-adevăr să vă aud părerea, dar eu am obţinut deja o mare victorie: m-am învins pe mine însumi”. Din acest moment se poate spune că devine, cu adevărat, regele naţiunii române. Cele trei armate, cu un efectiv de 420.000 de oameni au trecut în 18 locuri graniţa ungară (de 600 km), urmând să facă, în valea Mureşului, joncţiunea cu trupele auxiliare ruseşti din Bucovina şi Galiţia. O a patra armată, cu un efectiv de 142.000 de oameni era destinată să ocupe poziţia defensivă de-a lungul Dunării şi al graniţei dobrogene. Aici urmau să sosească alţi 40.000 de ruşi şi, împreună cu o armată franceză de 500.000 de oameni, staţionate la Salonic, să treacă la ofensivă. Planul nu era rău, dar cele două armate nu şi-au respectat obligaţiile stipulate în tratat. Armata română a fost primită de către transilvăneni cu un entuziasm greu de descris. Bucuria a fost de scurtă durată însă. În plin entuziasm, Germania declară război României, dislocând câteva corpuri de armată de pe frontul vestic. Pericolul care se anunţă este intuit de Regina Maria, care-i scrie regelui Angliei George al V-lea (1910-1936): „Trăim zile de groază, frontierele noastre sunt foarte întinse, inamicul este pretutindeni, iar noi suntem nişte începători în ale războiului, în ororile războiului modern”. A avut dreptate. Într-o perioadă scurtă de timp, trupele germane ocupă Muntenia şi Oltenia, după care a urmat dezastrul de la Turtucaia, în urma căruia întreaga Dobroge a căzut în mâinile generalului Makenseu. După ocuparea Bucureştilor

(6 dec. 1916), regele şi toate celelalte instituţii ale statului se mută la Iaşi, vechea capitală a Moldovei. Totuşi, în primăvara anului 1917, mijesc câteva raze de speranţă, generate de intrarea S.U.A. în război alături de Antantă şi de creşterea moralului armatei, graţie Regelui Ferdinand I, generalul francez Berthelot (conducea o misiune militară franceză de 1200 de oameni) şi generalului Constantin Prezan, care s-au ocupat de instruirea ostaşilor români în spiritul tacticii şi armamentului modern. Din păcate, efectele pozitive ale acestor victorii n-au putut fi resimţite prea mult, din cauza Revoluţiei bolşevice, care a determinat izolarea completă a României. Aflată în această situaţie, România acceptă, după armistiţiul de la Focşani şi preliminariile păcii de la Buftea, Tratatul de la Bucureşti

(7 mai 1918), încheiat de guvernul condus de germanofilul

Al. Marghiloman, prin care se ceda o bună parte din teritoriul ţării, iar economia era pusă la dispoziţia Puterilor Centrale. Practic, România devenise o semicolonie. Regele amână însă, sub diverse pretexte, semnarea tratatului, aşa că, din punct de vedere juridic, nu va avea nici o relevanţă. De fapt, Regina Maria era, mai degrabă, adepta abdicării, decât să semneze un asemenea tratat umilitor. Ferdinand I nici nu va abdica, dar nu va semna nici tratatul, cum spuneam.

Încoronat cu oţel de tun

Speranţele renasc la 23 septembrie 1918, când trupele franco-sârbe, comandate de generalul francez Franchet d’Ecsepery, forţează Bulgaria să capituleze. România trebuia să intre în război „pentru a-şi elibera teritoriul şi a obţine noi drepturi în vederea realizării aspiraţiilor sale naţionale”, cum spunea prietenul românilor, generalul Berthelot. Aşa

s-a şi întâmplat. Pe 3 noiembrie 1918, Austria semnează armistiţiul, urmată de Germania, care-l semnează la 11 noiembrie. În toamna anului 1918, toate provinciile româneşti se pronunţă, prin organismele lor reprezentative (adunări, consilii etc.), pentru unirea cu România, sub sceptrul Regelui Ferdinand. Marea Unire din 1918 rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti, înfăptuită de întreaga naţiune română. Desăvârşirea unităţii naţionale a României a căpătat, prin tratatele cu Austria, Ungaria şi Bulgaria, şi recunoaşterea internaţională. Momentul cel mai înălţător pentru Ferdinand I l-a constituit încoronarea sa ca suveran al tuturor românilor. Data încoronării a fost fixată în ziua de 15 octombrie 1922, la catedrala de la Alba Iulia, numită şi „Catedrala Încoronării”, construită tocmai în acest scop. În prezenţa unui numeros public, venit de pe cuprinsul întregului teritoriu românesc, Regelui Ferdinand i-a fost înmânată coroana de către Pherekide, iar Reginei Maria i-a fost înmânată de Orleam. Regele s-a încoronat singur cu coroana de oţel (dintr-un tun turcesc, capturat în 1877) şi apoi a pus coroana pe capul Reginei Maria. Referindu-se la acest măreţ eveniment, cunoscutul om politic, Constantin Argetoianu, relata: „Muzicile au intonat Imnul Regal şi uralele au umplut văzduhul. A fost un moment înălţător, şi mărturisesc că m-a emoţionat”. În cei cinci ani de zile cât a mai trăit, viaţa lui Ferdinand I a cunoscut multe împliniri, dar şi multe necazuri, generate, în primul rând, de comportamentul fiului său Carol, care, din motive absolut personale, va renunţa la calitatea de principe moştenitor. Cu această durere în suflet şi după o lungă suferinţă, îşi va da obştescul “suflet” la 20 iulie 1927, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, alături de ilustrul său unchi, Carol I al României.

Prof. Traian Popa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here