Ziua de 23 august a rămas în mintea românilor drept cea mai importantă sărbătoare comunistă, atunci când se organizau tot felul de activităţi în „cinstea” lui Nicolae Ceauşescu.  Ziua de 23 august  era cunoscută şi ca ”zi a eliberării ţării de sub jugul fascist”. Puţini din actuala  generaţie ştiu cât de mult se muncea însă pentru demonstraţiile  care aveau loc pe străzi şi pe stadioane în această zi,  ce,  încet , încet s-a transformat într-un sinistru show  de preaslăvire a ”conducătorului iubit”!

Elevii, militarii, artiştii,  instructori culturali, alături de muncitorii din fabrici şi uzine, cu toţii erau obligaţi să participe la demonstraţiile în cinstea cuplului dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Deşi era o zi dedicată oamenilor muncii ca şi 1 Mai, ziua de 23 august trebuia făcută tot cu oamenii munci. La Giurgiu repetiţiile începeau cu cel puţin o lună înainte. Nu se admitea niciun fel de învoire. Nici concediile nu erau programate în această  perioadă. Toate cadrele de partid şi de stat erau concentrate ca defilările să iasă cât mai bine. Activiştii aveau grijă ca nimeni să nu mişte în front. Fabricile instituiau secţii care se ocupau doar de fabricarea carelor alegorice şi a pancardelor cu îndemnuri patriotarde. Filip Tudor, artist plastic îşi aduce aminte de fondurile de reclamă substanţiale puse în joc de fostul OCL Giurgiu. După ce se termina demonstraţia, giurgiuvenii, sleiţi de orele petrecute în arşiţa lunii lui cuptor, dădeau buzna în bufeturile din apropiere unde în câteva minute se formau cozi infernale, la care oamenii muncii aşteptau cu răbdare răsplata efortului lor prin câteva halbe de bere la butoi, recipient care de obicei se termina taman când ajungeai în faţă! Fabrica de bere din Giurgiu era asaltată în această perioadă, băutura neapucând de cele mai multe ori să-şi încheie ciclul de maturare, fiind livrată gâtlejurilor însetate ale localnicilor, la jumătatea procesului de fermentare. Locurile preferate de agrement erau restaurantul parcului Aleei, plajele cu verdeaţă de pe Verigă,  Portul Giurgiu cu cele două restaurante ale sale, micile croaziere cu vaporaşul, dar şi ştrandul municipal. Nimeni nu pleca cu mangalul de acasă, preţurile micilor şi băuturii fiind  mici în comparaţie cu cele de astăzi. Cu 100 de lei o familie îşi putea astâmpăra pofta din plin. Giurgiu era un oraş de negustori în care oamenii se bucurau de fiecare zi de sărbătoare în mod liniştit fără fiţe. Cele două zile libere (23 şi 24 august) erau pline de manifestări artistice şi sportive stadionul din Port găzduind meciuri inedite între echipe alcătuite ad-hoc din diferite fabrici de pe plan local.

”Hai la lupta cea mare/rob cu rob să ne unim…” Pe trotuare gestionarii magazinelor alimentare aşteptau sfârşitul demonstraţiei, obligaţi să iasă la vânzare cu vitrine şi tonete doldora  cu polonezi calzi, livraţi pe post de crenvurşti, chifle cu salam, biscuiţi, eugenii, îngheţată  şi mult apreciatul Pepsi care pe atunci încă îşi mai păstra gustul adevărat al băuturii ce şi-a pierdut definitiv aromele după anul 89. După ce defilarea se încheia (întotdeauna cu salutul tovarăşilor din gărzile patriotice), şi se cânta ”Internaţionala”,  participanţii  se debarasau repede de steaguri care erau şi ele date pe gestiune, alergând spre tonetele cu mici şi răcoritoare puse la gheaţă. Deşi o parte a recuzitei  se mai pierdea pe traseu, nimeni nu întreba a doua zi unde sunt steagurile. Ziua de 23 august, atât după amiaza ca şi a doua zi, însemna iarbă verde, taraf cu cântăcioşi aduşi în autobuze ticsite cu lăutari şi dansatori de pe la căminele culturale din judeţ şi evident însemna mirosul de mangal amestecat cu cel de cârnaţi şi mititei sfârâind pe grătar.

Care este semnificaţia istorică şi politică a acestei zile Data de 23 august este importantă din două puncte de vedere. Pe de-o parte în această zi de 23 august 1939 s-a semnat  la Moscova celebrul pact Ribbentrop Molotov care marchează istoria europeană şi celebrul protocol secret care ne afectează în mod direct, fiind vorba aici de pierderea Basarabiei, pregătind şocul psihologic din vara anului 1940 pentru români, iar pe de altă parte pe 23 august 1944 România a trecut de partea Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial, întorcând armele împotriva foştilor aliaţi, nemţii. După cel de-al Doilea Război Mondial, 23 august a devenit ziua naţională a României, sărbătorită cu fast, în fiecare an, de regimul comunist. Politicienii din acea vreme au folosit evenimentele de la 23 august in folosul propriu. De la “insurecţie armată”, evenimentul a fost denumit “revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”. Timp de peste patru decenii regimul comunist şi-a asumat, pe nedrept acest act istoric.

Ce eclipsa această zi? În prima parte a perioadei comuniste, în anii 50′, sărbătoarea de 23 august era eclipsată de 1 mai, ziua muncii. În anii 60′ ambele zile deveniseră deja prilej de mare sărbătoare. Adică alte două zile libere, într-o vreme când se muncea chiar şi sâmbăta.  În anii 70′ ziua naţională s-a impus ca importanţă, paradele militare grandioase devenind  nelipsite, pe bulevardele oraşelor. Zeci de mii de oameni participau la spectacole grandioase, cu coregrafii complexe şi foarte complicate. Coloanele de manifestanţi purtau pancarte uriaşe, iar pe stadioane portretele lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu erau compuse dintr-un adevărat puzzle uman. Uriaşa desfăşurare de forţă avea un singur scop: elogierea regimului comunist şi a conducătorilor săi, notează jurnaliştii de la realitatea.net.

Ce conotaţii a primit 23 august şi în funcţie de ce?  Ziua  de 23 august, care a fost, vreme de 40 de ani, sărbătoare naţională a României şi care teoretic simboliza unirea tuturor românilor sub semnul unui scop suprem (făurirea societăţii socialiste şi înaintarea spre comunism!, iată ce frumos sună)  a început, de fapt, ca o zi a discordiei. În 1945, la prima aniversare a lui 23 August, regele Mihai şi prim-ministrul Petru Groza s-au boicotat reciproc: regele tocmai ceruse demisia cabinetului, iar premierul refuzase – rezultând astfel episodul pe care istoria îl numeşte „greva regală” (august 1945-ianuarie 1946).  23 august a devenit zi naţională în 1948, după abdicarea forţată a regelui – dar instrumentalizarea ei politică începuse din 1946, când PCR şi aliaţii săi de conjunctură şi-au impus monopolul asupra acestei date, folosind-o ca piesă în campania propagandistică ce pregătea alegerile din noiembrie acel an (foarte probabil, cea mai mare fraudă electorală din istoria ţării).

Imaginea eroilor neamului depindea de graţia sau dizgraţia liderilor PCR. Până în 1955, parada de 23 august a stat sub semnul portretelor legitimatoare ale lui Marx, Lenin şi Stalin. Defilarea însăşi era copiată după modelul tutelar al zilei de 7 Noiembrie sovietic: elita de partid şi invitaţii săi asistau la tribună, iar prin faţa lor curgeau, valuri-valuri, cu o bucurie mimată (şi agitând pancarte, steaguri şi portrete ale liderilor), detaşamentele de oameni ai muncii, soldaţi şi tineri şcolari. Diferite  personaje importante din epocă apăreau şi dispăreau în funcţie de graţia (sau dizgraţia) de care ei aveau parte în raport cu partidul (vezi cazurile tovarăşului Gheorghe Tătărescu sau comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu) şi de simpatia  conducătorilor partidului comunist român.  Cei doi numiţi mai sus dispar din tablouri şi de pe pancarde  începând cu 1948, la fel cum Ana Pauker, Iosif Chişinevschi  ş.a. vor fi uitaţi de-a lungul anilor ’50.    După ce, în 1956, proaspăt decedatul Stalin era demitizat prin „discursul secret” al lui Hruşciov, efigia „părintelui popoarelor” va dispărea şi ea de pe frontispiciul tribunei – locul ei fiind luat de stema RPR/RSR . În deceniul următor, un uriaş tablou cu Nicolae Ceauşescu îi va lua şi acestuia însă locul  şi o altă echipă, cu alţi invitaţi, va primi „elogiile” maselor chemate la defilare.

Născocirile propagandiştilor şi ideologilor de partid. De-a lungul celor patru decenii, până în 90, ziua de  23 August a avut parte şi de o serie de prefaceri abil confecţionate de propagandiştii şi ideologii  PCR-ului. La început, (de prin 1948 şi până la finele anilor ’50) ea celebra „eliberarea ţării noastre de către eroica armată sovietică”.   Apoi, prin anii ’80, această zi a devenit începutul „marii revoluţii sociale şi naţionale, antifasciste şi antiimperialiste”.  Iată cum, deşi  începută printr-un scandal politic în 1945, 23 August a sfârşit, în anul Revoluţiei, 1989,  printr-o butaforie: Nicolae Ceauşescu şi echipa lui au privit atunci defilarea ”poporului iubit” şi ”sărăcit” din balconul drapat cu tapiserii al unei clădiri de pe cheiul Dâmboviţei .  Clădirea,  pe atunci neterminată (la fel cum este şi azi!), va deveni, foarte probabil, un mall, adică un altar al consumismului capitalist! Un semn că Istoria – chiar şi cea a sărbătorilor comuniste – rămâne ironică.

JGR

 

 

1 COMENTARIU

  1. Ca militar ,am participat o singura data la parada militara de 23 August ,in 1964 ,in Piata Aviatorilor din Bucuresti ,facand parte din blocul de defilare al Liceului Militar „D. Cantemir „din Breaza . A fost o experienta inedită ,practic un al doilea examen de maturitate dat in vara când am absolvit liceul . Noroc ca am intrat la Aviaţie si nu am mai avut parte niciodata de asemenea „experiente” .
    Pregatirea a durat o luna , 2 saptamani la Breaza si 2 la Bucuresti. Pe tot timpul pregătirii ni s-a acordat o atentie deosebita d.p.v. al starii de sanatate .La fiecare masa de prânz aveam in fata o farfurioara cu 3-4 pastile ,pe care le luam intr-o anumita succesiune si la momentele indicate de un medic . Pentru mentinerea unui „moral ridicat ” ,cel mai activ era secretarul UTC pe liceu un capitan simpatic ,tuns scurt ,spilcuit si bun de gura (asemanator unui personaj din zilele noastre … ) .
    As mai avea multe de spus dar timpul de afara nu ma lasa .
    Salutari călduroase redactiei JGR de la „CLEOPATRA „din Saturn !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here