Zilele trecute am avut plăcerea de a păşi pentru prima oară în acest an  (recunosc cu sinceritate) , în sala “mică” dar intimă şi primitoare , a Teatrului “Tudor Vianu” , la invitaţia directorului acestuia, care încă de la învestirea sa în această funcţie se încăpăţânează să îi convingă pe giurgiuveni că teatrul nu ar trebui să lipsească din bagajul cu educaţie , uneori mult prea sumar , al fiecăruia dintre noi.

De data acesta nu mă vor referi la cele două piese vizionate –  “Zeul Măcelului” şi “Parada”. Altceva doresc să remarc: profesionalismul actorilor acestui mic Teatru de provincie.

Fără a vă plictisi cu comentarii inutile doresc să mărturisesc faptul că rareori  mi s-a întâmplat  să văd atâta poftă de joc/joacă, atâta dorinţă de a face teatru, ca la aceşti tineri actori.

Am văzut cum vârsta nu mai constituie un impediment atunci când îţi slujeşti profesia cu pasiune şi dragoste. Iar tinerii actori ai teatrului giurgiuvean, sub bagheta  acestui Harry Potter autohton, Cosmin Creţu, îşi fac treaba cu extrem de multă responsabilitate. Era momentul de final al piesei “Parada”, momentul  când actorii ies “in corpore”  aşa cum se obişnuieşte, la scenă, pentru a mulţumi publicului pentru aplauze, cel mai frumos gest de preţuire pe care aceştia îl aşteaptă de la oamenii ghemuiţi preţ de o sută şi ceva de minute din viaţa lor în întunericul din sala de spectacol.

A fost  momentul  în care, (vă jur că nu doresc să bravez în vreun fel), am văzut lacrimi adevărate în ochii unor actori. Pe de-o parte erau lacrimile reziduale ale unui moment extrem de sensibil din finalul piesei “Parada”, ce impunea actorilor o astfel de trăire actoricească, iar pe de altă parte, lacrimi de fericire dăruite celor din faţa lor, spectatori stând în picioare şi aplaudându-i. Era momentul acela când pentru actori sala însăşi pentru ei devine o scenă, în care actori suntem noi cei intraţi acolo pentru a descoperi o lume nouă, sau pentru a ne regăsi pe noi, cei ce zilnic jucăm un joc în care rareori reuşim să mai fim sinceri cu ceilalţi, dar mai ales cu noi.

Am văzut lacrimi de emoţie în ochii acestor tineri şi m-am înfiorat…Erau lacrimi de mulţumire pentru faptul  că  profesia  lor  ne  poate face fericiţi, mai sensibili, mai introspectivi, mai riguroşi, mai calzi, mai prietenoşi, mai umani…Lacrimi de fericire că noi, cei din faţa lor am  găsit şi un alt  mod  de  relaxare  decât acela de a socializa în mediul on line, sau a ucide grobian clipe, “gen”!, la o bere cu prietenii,  lăsându-se alienaţi de obsedantul facebook , whats Up, mesinger şi câte or mai exista, în vecii vecilor!

Vă jur că ce am văzut eu, erau  lacrimi adevărate, la fel de sărate probabil ca apa de la Marea Moartă…Şi mi-am amintit că în urmă cu câţiva ani nimeni nu mai dădea vreo şansă Teatrului giurgiuvean…Nimeni nu mai credea  că s-ar mai putea strânge vreodată în sala de spectacol mai mult de câteva  zeci de oameni.

Astăzi lacrimile acestor tineri actori m-au convins că mai avem o şansă, deşi într-un sondaj recent, judeţul Giurgiu ocupă primul loc la analfabetism ,  printre primele la rata de abandon şcolar , plasându-ne ultimii la promovabilitatea  la BAC.

Lacrimile acelea pe care eu le-am văzut, strălucind ca roua pe florile abia deschise, dimineaţa, în ochii acestor actori   m-au convins că mai putem spera ca într-o zi, cetăţenii acestui oraş să priceapă că numai oamenii adevăraţi, educaţi, mai ştiu să plângă câteodată. Că Teatrul este în stare să ne creeze această stare de graţie, reprimând din obiceiurile noastre  proaste : spartul seminţelor în faţa blocului, consumul exagerat şi  nereciclat al PET-urilor cu bere, comentariile politice la cârciumile deocheate de cartier şi evident naufragiile cronofage, pe reţelele de socializare .

În consecinţă singura şansă într-un oraş fără cinematograf, fără pârtii de sky sau parcuri nautice, cu localuri în care se mânâncă execrabil , este acela de merge la Teatru, ca la Muntele Athos, ca la sfintele Moaşte, dacă vreţi…

Măcar pentru a vedea şi voi lacrimile acelea pline de  sinceritate , de trudă, de sacrificiu pe care eu le-am descoperit într-o seară de martie în ochii unor tineri suferind de talent …

 (Florian TINCU)